Relația cu părinții și felul în care primești viața

Sunt oameni care spun: „Viața nu-mi dă suficient.” „Trebuie să lupt pentru orice.” „Parcă pentru mine totul este mai greu.” „Nu mă simt susținut.” „Sunt furios pe viață.”

Când aud aceste cuvinte, nu mă grăbesc să le contrazic. Mă întreb: Oare cu cine vorbește, de fapt, omul atunci când vorbește cu VIAȚA?

Pentru că, în miile de constelații pe care le-am facilitat, am întâlnit de multe ori un fir profund între felul în care omul se raportează la VIAȚĂ și felul în care, undeva în interiorul lui, se raportează la cei prin care VIAȚA a ajuns la el: MAMA și TATĂL.

Nu ca o regulă și nu ca o explicație pentru tot ceea ce ni se întâmplă, ci ca un loc profund de introspecție.

Cât din viață îți dai voie să primești?

Poate spui: „Mama nu mi-a dat suficientă iubire.” „Tata nu m-a văzut.” „Nu am primit susținerea de care aveam nevoie.” Și poate că toate acestea fac parte din povestea ta. Nu avem nevoie să negăm ceea ce a durut.

Dar, dincolo de ceea ce ai primit sau nu ai primit în forma în care ai fi avut nevoie, există ceva fundamental: prin acești doi oameni, VIAȚA a ajuns la tine.

Și atunci apare o întrebare diferită: Pot să primesc VIAȚA care a venit prin ei, chiar dacă nu am primit de la ei tot ceea ce mi-aș fi dorit?

Aici, uneori, începe o schimbare profundă. Pentru că atunci când rămân prins în „Trebuia să-mi dai…”, „Ar fi trebuit să fii…”, „De ce nu ai putut să mă iubești altfel?”, o parte din mine poate continua să aștepte. Și, fără să-mi dau seama, aceeași așteptare poate fi mutată asupra VIEȚII: „Viața trebuie să-mi dea.” „Viața trebuie să mă vadă.” „Viața trebuie să mă răsplătească.” „Viața trebuie să fie altfel ca eu să pot fi bine.”

Nu pentru că este ceva greșit în mine, ci pentru că aceasta poate fi o veche strategie de supraviețuire a unei părți care încă așteaptă să primească ceea ce cândva i-a lipsit.

Exercițiul forței vitale

Închide ochii, respiră și imaginează-ți că în fața ta se află MAMA și TATĂL tău. Nu încerca să simți ceva anume. Doar OBSERVĂ.

Cum este corpul tău când îi privești? Se apropie sau se retrage? Există liniște, furie, tristețe, dor, judecată, iubire?

Apoi imaginează-ți că dinspre ei către tine curge FORȚA VITALĂ. Nu personalitatea lor. Nu greșelile lor. Nu ceea ce au făcut sau nu au făcut. Ci VIAȚA care a venit până la tine prin ei.

Și întreabă-te: „Cât din această VIAȚĂ îmi dau voie să primesc?” 5%? 20%? 50%? 100%?

Nu modifica răspunsul și nu încerca să ajungi la 100%. Doar vezi. Pentru că în Metoda Întrupării Virtuților nu ne grăbim să schimbăm ceea ce apare. Mai întâi VEDEM, din spațiul unui OBSERVATOR BLÂND ȘI IUBITOR.

Când iubirea copilului devine loialitate

Există și o altă mișcare pe care o întâlnesc foarte des. Copilul vede suferința mamei sau suferința tatălui și, dintr-o iubire profundă, poate spune fără cuvinte: „Dacă tu suferi, voi suferi și eu.” „Dacă ție ți-a fost greu, nu-mi dau voie să-mi fie mai ușor.” „Dacă tu nu ai avut, nici eu nu voi avea.” „Dacă ai fost singură, voi purta și eu singurătatea.” „Dacă ai fost respins, voi rămâne alături de tine prin propria mea respingere.”

Aceasta este una dintre formele profunde ale LOIALITĂȚII INCONȘTIENTE. Nu este lipsă de iubire. Uneori este chiar iubire, dar o iubire trăită prin identificare și suferință.

Maturizarea interioară poate începe atunci când iubirea nu mai are nevoie să spună: „Sufăr ca tine ca să-ți aparțin.” Ci poate spune: „Te iubesc. Te văd. Îți onorez destinul. Și îmi dau voie să trăiesc VIAȚA care a ajuns la mine prin tine.”

De la strategie la nevoie

În Metoda Întrupării Virtuților, nu ne luptăm cu partea care refuză, judecă, cere sau se înfurie. O întrebăm: Ce protejezi?

Poate protejează copilul care nu s-a simțit văzut. Poate protejează nevoia de iubire, de siguranță, de apartenență, de recunoaștere sau de susținere.

Și atunci nu mai avem în față un om „nerecunoscător”. Avem în față o strategie de supraviețuire care, cândva, a avut un sens.

Iar când vedem NEVOIA din spatele strategiei, putem începe să chemăm RESURSA. Poate fi ACCEPTAREA. Poate fi RECUNOȘTINȚA. Poate fi SMERENIA. Poate fi IUBIREA. Poate fi ÎNCREDEREA.

Nu ca idei frumoase pe care să ni le repetăm, ci ca VIRTUȚI pe care să le ÎNTRUPĂM.

Să primești nu înseamnă să spui că totul a fost bine

Poți recunoaște ceea ce te-a durut. Poți vedea ceea ce ți-a lipsit. Poți pune limite. Poți spune adevărul despre experiența ta. Și, în același timp, poți face diferența dintre: „Nu am primit tot ceea ce aveam nevoie de la părinții mei” și „Refuz VIAȚA care a venit la mine prin ei.”

Aici este o diferență uriașă.

Poate că părinții noștri nu au știut întotdeauna să ne iubească în limbajul în care aveam nevoie să fim iubiți. Dar VIAȚA a trecut prin ei.

Și poate că una dintre cele mai profunde mișcări interioare este să putem spune: „Primesc VIAȚA. Primesc ceea ce a ajuns până la mine. Vă las vouă ceea ce vă aparține. Păstrez cu mine ceea ce este al meu. Și, din locul meu de adult, aleg ce fac mai departe cu VIAȚA mea.”

Pentru mine, aici începe ÎNTRUPAREA.

Nu atunci când înțeleg intelectual povestea părinților mei. Nu atunci când găsesc explicația perfectă. Ci atunci când încetez să mai cer trecutului să fie altfel și încep să fiu prezentă în ceea ce ESTE.

Atunci energia care era prinsă în luptă poate deveni disponibilă pentru VIAȚĂ. Pentru creație. Pentru iubire. Pentru relații. Pentru abundență. Pentru mine.

Și poate că întrebarea cu care merită să rămâi astăzi nu este „Ce nu am primit?”, ci:

„Cât din VIAȚA care a ajuns până la mine îmi dau voie, astăzi, să PRIMESC?”

Pentru că nu trebuie să meriți VIAȚA. Ai primit-o deja.

Iar drumul nostru, în Academia Călătorie Către Sine și prin Metoda Întrupării Virtuților, este să observăm ceea ce încă ne separă de ea, să întâlnim cu iubire strategiile care ne-au protejat și să întrupăm, pas cu pas, resursele care ne readuc acasă.

De la separare la EU SUNT.

Genica Oancea❤️

Citește și

Legile iubirii și relația cu părinții · Iubire conștientă vs. inconștientă · De ce repeți aceleași tipare?