De ce repeți aceleași tipare?

„Știu ce ar trebui să fac. Și totuși… fac din nou același lucru.”

Aud foarte des această propoziție.

Știm că o relație ne rănește, dar rămânem. Știm că ar trebui să punem o limită, dar în momentul în care trebuie să spunem „nu”, ceva din noi se teme. Ne dorim iubire, dar când cineva se apropie cu adevărat, ne retragem. Vrem să avem succes, dar exact când lucrurile încep să meargă bine, parcă găsim o cale să ne oprim singuri.

Și atunci apare întrebarea:

„De ce fac asta, dacă știu că nu-mi face bine?”

Pentru că una este ceea ce știm cu mintea și alta este ceea ce, undeva în interiorul nostru, am învățat cândva că trebuie să facem pentru a fi în siguranță.

Aici începe pentru mine lucrul cu părțile interioare.

POATE CĂ NU TE SABOTEZI. POATE CĂ O PARTE DIN TINE ÎNCEARCĂ SĂ TE PROTEJEZE.

Îmi place să privesc omul fără să pornesc de la întrebarea:

„Ce este în neregulă cu tine?”

Prefer să întreb:

„Ce încearcă această parte din tine să facă pentru tine?”

Diferența pare mică.

Dar poate schimba totul.

Pentru că, atunci când începem să privim astfel, frica nu mai este doar ceva de care trebuie să scăpăm.

Furia nu mai este dușmanul nostru.

Nevoia de control nu mai este doar un defect.

Retragerea, amânarea, perfecționismul sau nevoia permanentă de aprobare pot începe să capete un sens.

În spatele lor poate exista o parte care spune:

„Vreau să te protejez.” „Nu vreau să mai fii rănită.” „Nu vreau să fii respinsă.” „Trebuie să avem grijă.” „Dacă deținem controlul, poate nu vom mai suferi.”

Poate că strategia nu ne mai este de folos astăzi.

Dar intenția cu care a apărut poate să fi fost, cândva, una profund protectoare.

CE SUNT PĂRȚILE INTERIOARE

Putem privi lumea noastră interioară ca pe un sistem format din mai multe părți.

Unele sunt curajoase.

Altele se tem.

Unele vor să iubească și să se apropie.

Altele spun:

„Nu te apropia prea mult. Știi ce s-a întâmplat ultima dată.”

Poate exista partea care vrea să fie văzută și, în același timp, partea care se teme teribil de expunere.

Partea care își dorește o relație și partea care fuge când relația devine profundă.

Partea care vrea succes și partea care se teme de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă îl obține.

Nu înseamnă că suntem incoerenți.

Înseamnă că în noi pot exista părți care au învățat, în momente diferite ale vieții, strategii diferite de protecție.

Unele dintre ele s-au format foarte devreme.

Copilul care a simțit că trebuie să fie cuminte pentru a fi iubit poate deveni adultul căruia îi este aproape imposibil să spună „nu”.

Copilul care a trăit multă nesiguranță poate deveni adultul care are nevoie să controleze totul.

Copilul care a fost criticat poate deveni adultul care se critică singur înainte să apuce ceilalți să o facă.

Iar copilul care s-a temut să nu fie părăsit poate deveni adultul care acceptă prea mult doar pentru ca cineva să rămână.

Nu pentru că este slab.

Ci pentru că așa a învățat cândva să păstreze iubirea, siguranța sau apartenența.

COPILUL SUPRAADAPTAT

Una dintre părțile pe care le întâlnesc des este copilul supraadaptat.

Copilul care a învățat repede ce trebuie să facă pentru a aparține.

Să nu deranjeze. Să fie bun. Să aibă grijă de ceilalți. Să simtă atmosfera din casă înainte să simtă ce se întâmplă în el. Să fie „cuminte”. Să nu ceară prea mult. Să se adapteze.

Pentru un copil, apartenența este fundamentală.

Așa că adaptarea poate deveni o formă de supraviețuire emoțională.

Problema este că acel copil crește.

Are 30, 40, 50 de ani.

Dar, într-o situație care seamănă cu ceva trăit cândva, partea veche se poate activa într-o fracțiune de secundă.

Și adultul de astăzi reacționează din frica copilului de atunci.

CUM ÎȚI DAI SEAMA CĂ VORBEȘTE O PARTE DIN TINE?

Uneori prin emoție.

Furie. Frică. Rușine. Tristețe. Panică.

Alteori corpul vorbește primul: tensiune, nod în stomac, greutate, încordare, senzația că vrei să fugi sau să te închizi.

Uneori apare gândul repetitiv.

Aceeași conversație pe care o porți de zeci de ori în minte.

Aceeași autocritică.

Aceeași judecată.

Iar alteori partea protectoare face ceva și mai subtil:

nu te lasă să simți nimic.

Închide.

Amorțește.

Pentru că, la un moment dat, a simți a fost poate prea dureros.

DAR TU NU EȘTI DOAR PĂRȚILE TALE

În spatele acestor reacții există ceva mai profund.

Eu îl numesc Sinele.

Acea prezență interioară din care putem privi lucrurile cu mai multă claritate, curaj, echilibru, încredere și compasiune.

Sinele nu trebuie să lupte cu părțile.

Nu trebuie să le alunge.

Nu trebuie să le spună:

„De astăzi nu mai ai voie să simți frică.”

Din contră.

Poate să se apropie și să întrebe:

„De ce ți-e atât de frică?” „Ce încerci să faci pentru mine?” „De când faci asta?” „Ce crezi că s-ar întâmpla dacă nu m-ai mai proteja în felul acesta?”

Și poate, pentru prima dată după foarte mult timp, partea respectivă este ascultată.

ÎNCEARCĂ UN DIALOG SIMPLU

Alege un lucru care se repetă în viața ta.

Nu trebuie să fie cel mai dureros.

Poate fi o reacție pe care o cunoști bine.

Închide ochii pentru câteva clipe și observă ce se întâmplă în corp atunci când te gândești la ea.

Unde o simți?

În piept? În stomac? În gât?

Imaginează-ți că acea senzație este o parte din tine.

Și întreab-o, fără să forțezi răspunsul:

„Ce încerci să faci pentru mine?”

Apoi:

„De ce vrei să mă protejezi?” „Ce crezi că s-ar întâmpla dacă nu ai mai face asta?” „De ce ai avea nevoie de la mine?”

Și ascultă.

Nu încerca imediat să repari.

Uneori, primul lucru de care o parte are nevoie este să descopere că, în sfârșit, cineva o vede.

Iar acel cineva ești tu.

Dacă exercițiul aduce o amintire intensă sau devine copleșitor, oprește-te și revino la prezent. Lucrul cu părțile este un instrument de dezvoltare personală și nu înlocuiește sprijinul psihologic sau medical atunci când acesta este necesar.

DE LA PARTEA CARE SUPRAVIEȚUIEȘTE LA VIRTUTEA CARE POATE CONDUCE

Aici, pentru mine, lucrul cu părțile interioare se întâlnește firesc cu Metoda Întrupării Virtuților.

Pentru că nu mă interesează doar să descoperim:

„De unde vine?”

Mai există o întrebare.

Poate chiar cea mai importantă:

„De ce ai avut nevoie atunci și de ce ai nevoie, cu adevărat, astăzi?”

Poate partea care controlează caută siguranță.

Poate partea care se înfurie încearcă să păstreze demnitatea.

Poate partea care se sacrifică încearcă să păstreze apartenența și iubirea.

Poate partea care nu poate primi încearcă să evite o veche rușine.

Și atunci nu mai luptăm cu strategia.

Căutăm nevoia profundă din spatele ei.

Iar apoi putem întreba:

„Ce virtute poate împlini astăzi această nevoie într-un mod matur și conștient?”

Poate fi curajul. Poate fi asertivitatea. Încrederea. Cumpătarea. Smerenia. Discernământul. Răbdarea. Iubirea.

Virtutea nu vine să pedepsească partea care ne-a protejat.

Vine să îi spună că nu mai trebuie să facă singură toată munca.

POATE CĂ TIPARUL NU ESTE DUȘMANUL

Uneori vrem atât de tare să scăpăm de un comportament, încât uităm să întrebăm de ce a apărut.

Eu cred că putem începe din alt loc.

Cu puțin mai multă curiozitate.

Cu mai puțină judecată.

Cu mai multă iubire.

Poate că ceea ce numești astăzi „autosabotaj” a fost cândva protecție.

Poate că ceea ce numești „slăbiciune” a fost adaptare.

Poate că partea de care vrei atât de mult să scapi a stat de pază ani întregi, încercând să te țină departe de o durere pe care nu știa cum altfel să o gestioneze.

Nu trebuie să o urâm pentru asta.

Putem să o vedem.

Să o ascultăm.

Să îi mulțumim pentru ceea ce a încercat să facă.

Și apoi, încet, să îi arătăm că astăzi există și o altă cale.

Aceasta este una dintre invitațiile pe care le fac în Academia Călătorie către Sine și în Metoda Întrupării Virtuților:

să nu ne mai apropiem de noi înșine întrebând doar:

„Cum scap de ceea ce nu-mi place la mine?”

Ci și:

„Ce parte din mine are nevoie să fie văzută, înțeleasă și iubită?”

Pentru că, uneori, schimbarea nu începe atunci când ne luptăm mai tare cu noi.

Începe atunci când Sinele se apropie cu suficientă iubire de partea care, până acum, a știut doar să supraviețuiască.