Ce sunt constelațiile sistemice?

De multe ori, oamenii ajung la mine cu aceeași întrebare, spusă în cuvinte diferite: „De ce mi se întâmplă mereu același lucru?”

Poate fi o relație care se rupe mereu în același punct. O teamă pe care nu o putem explica. O dificultate de a primi iubire, de a pune limite, de a ne bucura de succes sau de a ne simți în siguranță.

Uneori este o tristețe despre care omul spune simplu:

„Parcă nici măcar nu este a mea.”

Și uneori, privind doar povestea personală, nu găsim un răspuns suficient.

Aici pot deveni valoroase constelațiile sistemice.

În anii mei de lucru cu oamenii, am văzut de nenumărate ori cum o constelație poate aduce la suprafață o perspectivă care până atunci nu fusese accesibilă minții raționale.

Nu pentru a găsi vinovați.

Nu pentru a demonstra că mama, tata sau bunicii „ne-au făcut ceva”.

Ci pentru a putea privi cu mai multă iubire ceea ce, până atunci, am privit poate doar prin durere.

CE SUNT CONSTELAȚIILE SISTEMICE

O constelație sistemică, cunoscută și sub denumirea de constelație familială, este o metodă experiențială prin care explorăm relațiile, tiparele și dinamica unui sistem.

Cel mai adesea ne uităm la sistemul familial, însă într-o constelație pot fi reprezentate și emoții, părți interioare, alegeri, conflicte, intenții sau alte elemente importante pentru persoana care lucrează.

În lucrul de grup, participanții pot fi aleși ca reprezentanți pentru anumite persoane sau elemente ale sistemului.

Ei nu trebuie să cunoască povestea.

Și tocmai aici apare unul dintre aspectele fascinante ale acestei metode.

În timpul constelației pot apărea senzații corporale, emoții, impulsuri de mișcare, cuvinte sau tendințe de apropiere și îndepărtare pe care reprezentanții nu le cunosc dinainte.

Nu avem nevoie să transformăm acest fenomen într-un adevăr absolut și nici să pretindem că îi cunoaștem pe deplin mecanismul.

Putem, pur și simplu, să observăm ceea ce apare și să vedem dacă acea informație aduce sens în procesul persoanei care lucrează.

CUM SE DESFĂȘOARĂ O CONSTELAȚIE

Totul începe, pentru mine, cu o intenție.

Omul nu trebuie să vină cu întreaga poveste pregătită și nici să știe ce anume trebuie „rezolvat”.

Poate veni pur și simplu cu ceva ce îl preocupă:

„Îmi este greu să spun nu.” „Mi-e frică să fiu părăsită.” „De fiecare dată când mă apropii de succes, parcă mă opresc singură.” „Nu reușesc să primesc iubirea.” „Simt că trebuie să am grijă de toată lumea.” „Vreau să înțeleg de ce repet această situație.”

Pornim de aici.

Facilitatorul poate pune câteva întrebări, iar apoi sunt aleși reprezentanții relevanți pentru ceea ce explorăm.

Odată așezați în spațiu, observăm.

Nu încercăm să construim o poveste cu forța.

Ascultăm corpul, emoția, mișcarea și relația dintre elementele constelației.

Uneori apare mama.

Alteori tata.

Uneori apare un bunic, o pierdere, o excludere sau o povară pe care familia a dus-o mult timp.

Dar alteori ceea ce apare este o parte interioară: frica, furia, rușinea, neputința, nevoia de control sau dorința profundă de a fi iubit.

Constelația devine astfel un spațiu în care ceea ce era nevăzut poate fi, pentru o clipă, privit.

„ESTE AL MEU SAU VINE DIN FAMILIA MEA?”

Aceasta este o altă întrebare importantă în constelațiile sistemice.

În această abordare lucrăm și cu perspectiva transgenerațională: posibilitatea ca anumite tipare, moduri de relaționare și răspunsuri emoționale să fie legate de istoria familiei și să continue, într-o formă sau alta, în generațiile următoare.

Uneori numim aceste dinamici loialități inconștiente.

Un copil poate iubi familia atât de profund încât, simbolic, pare să spună:

„Dacă tu ai suferit, voi suferi și eu.”

„Dacă tu nu ai avut voie să fii fericită, nici eu nu voi merge mai departe.”

„Dacă femeile din familia mea au trebuit să tacă pentru a supraviețui, poate că nici eu nu îmi voi găsi ușor vocea.”

Nu privim aceste propoziții ca diagnostice sau adevăruri medicale.

Sunt ipoteze de lucru și imagini prin care putem explora sensul unei experiențe.

Pentru mine, lucrul transgenerațional nu este despre vină.

Este despre iubire.

Despre a putea vedea că unele dintre strategiile pe care astăzi le judecăm au fost, poate, cândva, singurele modalități prin care cineva din familie a știut să supraviețuiască, să-și păstreze demnitatea, să aparțină sau să meargă mai departe.

Când putem privi astfel, judecata începe uneori să lase loc compasiunii.

NU CĂUTĂM VINOVAȚI

Pentru mine, acesta este unul dintre principiile importante ale lucrului sistemic.

Nu intrăm într-o constelație ca să demonstrăm că mama a greșit.

Nici că tata trebuia să fie altfel.

Și nici pentru a pune toate dificultățile vieții noastre în responsabilitatea generațiilor anterioare.

Putem recunoaște durerea și, în același timp, putem recunoaște viața care a venit până la noi prin acești oameni.

Uneori, când reușim să privim cu blândețe strategiile de supraviețuire ale mamelor, taților, bunicilor și străbunicilor noștri, se schimbă ceva important:

încetăm să mai purtăm loialitatea față de suferința lor ca singură formă de iubire.

Putem să îi iubim fără să repetăm tot ceea ce au trăit.

Putem să îi onorăm și mergând mai departe.

DE CE FUNCȚIONEAZĂ CONSTELAȚIILE?

Este important pentru mine să păstrez onestitatea și aici.

Nu există în prezent un consens științific care să explice pe deplin toate fenomenele observate în constelațiile sistemice.

Au fost propuse diferite explicații, însă nu consider că avem nevoie să transformăm ipotezele în certitudini.

Prefer să spun ceea ce cunosc din experiența mea:

am văzut oameni care, privind o dinamică reprezentată în fața lor, au reușit să înțeleagă într-un timp relativ scurt ceva ce nu reușiseră să vadă doar povestind despre problemă.

Uneori nu avem nevoie de încă o explicație.

Avem nevoie de o experiență diferită.

De o imagine nouă.

De un loc interior din care putem privi aceeași poveste fără să mai fim complet prinși în ea.

CONSTELAȚIA NU ESTE SFÂRȘITUL PROCESULUI

Aici începe pentru mine una dintre cele mai importante diferențe.

Nu cred că este suficient doar să descoperim de unde vine un tipar.

Putem înțelege perfect de ce suntem într-un anumit fel și, cu toate acestea, să continuăm să trăim la fel.

De aceea, în munca mea, constelațiile sistemice se întâlnesc cu Metoda Întrupării Virtuților.

În această metodă nu privim omul ca fiind defect.

Nu suntem stricați. Suntem adaptați.

Multe dintre comportamentele pe care ajungem să le judecăm la noi au fost, într-un anumit moment, strategii prin care am încercat să protejăm ceva profund și legitim.

Nevoia de iubire. Nevoia de siguranță. Nevoia de apartenență. Nevoia de valoare. Nevoia de libertate. Nevoia de dreptate. Nevoia de alinare.

Problema apare atunci când strategia de supraviețuire continuă să conducă viața chiar și după ce contextul în care a fost necesară nu mai există.

DE LA STRATEGIE DE SUPRAVIEȚUIRE LA VIRTUTE

În Metoda Întrupării Virtuților, nu încercăm să alungăm partea care ne-a protejat.

O ascultăm.

Încercăm să înțelegem:

„Ce ai vrut să faci pentru mine?”

„De ce ai apărut?”

„Ce nevoie profundă ai încercat să protejezi?”

Și apoi apare o întrebare nouă:

„Ce virtute poate împlini astăzi această nevoie fără să mai fie nevoie să trăiesc din vechea strategie de supraviețuire?”

Poate apărea smerenia.

Curajul.

Cumpătarea.

Răbdarea.

Discernământul.

Asertivitatea.

Încrederea.

Iubirea.

Virtutea nu vine să condamne strategia veche.

Vine să ofere o altă posibilitate.

De aceea, pentru mine, transformarea nu înseamnă să ne luptăm permanent cu ceea ce suntem.

Înseamnă să creăm condițiile în care un alt mod de a fi poate emerge firesc din interior și poate fi, treptat, întrupat în viața de zi cu zi.

CE NU SUNT CONSTELAȚIILE SISTEMICE

Constelațiile sistemice nu sunt psihoterapie, nu sunt tratament medical și nu sunt o metodă de diagnostic.

Ele pot fi folosite ca instrument de dezvoltare personală și spirituală și pot exista în paralel cu psihoterapia, medicina sau alte forme de sprijin specializat, atunci când acestea sunt necesare.

Pentru mine este important ca lucrul interior să nu înlocuiască ajutorul medical sau psihologic de care o persoană are nevoie.

Constelația poate deschide o perspectivă.

Dar fiecare om rămâne liber și responsabil pentru felul în care alege să integreze ceea ce a descoperit.

POATE CĂ NU TREBUIE SĂ TE REPARI

Poate că uneori întrebarea nu este:

„Ce este în neregulă cu mine?”

Ci:

„Ce a încercat această parte din mine să protejeze?”

Poate că frica a încercat să te țină în siguranță.

Poate că mânia ți-a păstrat demnitatea atunci când nu ai știut cum să pui o limită.

Poate că nevoia de control a apărut într-o perioadă în care viața părea complet nesigură.

Poate că un tipar pe care astăzi îl judeci a fost cândva cea mai bună soluție pe care ai avut-o.

Când îl putem privi astfel, nu mai trebuie să pornim un război împotriva noastră.

Putem să îl vedem.

Să îl înțelegem.

Să îi mulțumim pentru ceea ce a încercat să facă.

Și, poate, să alegem altfel.

Aceasta este pentru mine frumusețea constelațiilor sistemice și a lucrului pe care îl fac în Academia Călătorie către Sine:

nu să îi spunem omului cine ar trebui să devină, ci să îl însoțim într-o călătorie în care poate descoperi ce a purtat, ce nu îi mai este necesar și ce poate începe să întrupeze în prezent.

Cu mai multă conștiență.

Cu mai multă responsabilitate.

Cu mai multă blândețe.

Și, mai presus de toate, cu mai multă iubire.