Iubire conștientă vs. inconștientă

De-a lungul anilor, am întâlnit de multe ori oameni care îmi spuneau:

„Nu înțeleg de ce reacționez așa. Parcă nici măcar nu sunt eu.”

Sau:

„Știu că nu vreau să trăiesc ca mama mea și, cu toate acestea, mă trezesc făcând exact aceleași alegeri.”

„Mi-am promis că relația mea va fi diferită de cea a părinților mei. Și totuși parcă am ajuns în aceeași poveste.”

Sunt momente în care, privind doar viața noastră personală, nu găsim întotdeauna un răspuns suficient.

Și atunci poate apărea o altă întrebare:

„Este tot ceea ce port doar al meu?”

În lucrul sistemic întâlnim uneori tipare, frici, loialități și moduri de a iubi care par să aibă rădăcini mai vechi decât povestea noastră personală.

Nu le privim ca pe sentințe.

Nu presupunem automat că orice dificultate vine din familie.

Dar putem avea curajul și curiozitatea de a ne uita.

Pentru că uneori, acolo unde credeam că există doar suferință, descoperim ceva neașteptat:

iubire.

O iubire profundă, dar inconștientă.

IUBIREA CARE SPUNE: „DACĂ TU AI SUFERIT, VOI SUFERI ȘI EU”

Copilul aparține familiei înainte de a putea înțelege familia.

Iubește înainte să poată analiza.

Și uneori, această iubire poate lua forme foarte subtile.

Ca și cum, undeva în interior, copilul ar spune:

„Mamă, dacă tu ai suferit, voi suferi și eu.”

„Dacă tu nu ai avut voie să fii fericită, cum aș putea eu să fiu?”

„Dacă femeile din familia mea au dus totul singure, voi duce și eu.”

„Dacă voi ați pierdut, nu îmi voi permite să am mai mult.”

„Dacă tu ai rămas, chiar dacă te-a durut, voi rămâne și eu.”

Nu spunem că omul gândește conștient aceste lucruri.

Tocmai aceasta este particularitatea loialității inconștiente.

Ea poate lucra fără să fie rostită.

Și, uneori, ceea ce numim „blocaj” poate ascunde o formă foarte veche de apartenență.

IUBIREA INCONȘTIENTĂ

Pentru mine, iubirea inconștientă este iubirea care spune:

„Ca să îți aparțin, voi purta și eu.”

Voi purta frica ta.

Voi repeta relația ta.

Voi duce neputința ta.

Poate voi avea aceeași dificultate cu banii.

Poate mă voi opri exact acolo unde tu nu ai putut merge mai departe.

Poate voi rămâne mică pentru ca tu să nu te simți mai mică decât mine.

Poate nu îmi voi permite bucuria pe care tu nu ai avut-o.

Nu pentru că cineva ne cere acest lucru.

Și nu pentru că părinții sau strămoșii noștri ar vrea neapărat să suferim.

Ci pentru că apartenența este una dintre nevoile noastre cele mai profunde.

Iar iubirea copilului nu știe întotdeauna să facă diferența dintre:

„Te iubesc”

și

„Trebuie să trăiesc ca tine ca să îți aparțin.”

CÂND IUBIREA DEVINE CONȘTIENTĂ

Iubirea conștientă nu iubește mai puțin.

Dimpotrivă.

Poate iubi fără să mai fie nevoie să repete.

Poate spune:

„Mamă, văd cât ai dus.”

„Tată, văd cât ți-a fost de greu.”

„Bunico, văd prețul pe care l-ai plătit.”

„Vă onorez povestea.”

„Vă păstrez în inima mea.”

„Și aleg să trăiesc viața care a venit până la mine prin voi.”

Aceasta este, pentru mine, una dintre cele mai frumoase treceri din lucrul sistemic:

de la iubirea din loialitate inconștientă la iubirea conștientă.

Nu îi abandonăm pe cei dinaintea noastră atunci când alegem să trăim altfel.

Nu îi trădăm dacă suntem fericiți acolo unde ei au suferit.

Nu îi iubim mai puțin dacă avem o relație mai bună, dacă prosperăm, dacă punem limite sau dacă ne permitem să primim.

Uneori îi putem onora tocmai prin faptul că nu mai transformăm suferința lor în destinul nostru.

NU LE MAI PURTĂM DUREREA CA SINGURĂ FORMĂ DE IUBIRE

Am simțit de multe ori, în constelații, cât de profundă poate fi loialitatea față de cei din neam.

Mai ales față de mame și față de femeile dinaintea noastră.

Femei care au tăcut.

Care au rămas.

Care au muncit enorm.

Care au crescut copii în condiții grele.

Care poate nu au avut libertatea de a alege.

Care și-au păstrat demnitatea cum au putut.

Când le privim doar cu judecată, putem ajunge să le purtăm povara fără să ne dăm seama.

Dar când reușim să privim cu blândețe strategiile lor de supraviețuire, se poate întâmpla ceva profund:

încetăm să mai purtăm loialitatea față de suferința lor ca singură formă de iubire.

Putem spune:

„Vă văd.”

„Vă onorez.”

„Nu trebuie să trăiesc aceeași durere ca să vă aparțin.”

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem lăsa mai departe.

Când încetăm să judecăm femeile dinaintea noastră și, în același timp, încetăm să le purtăm suferința din loialitate, nu mai așezăm un pietroi în brațele fiicelor noastre.

Le putem așeza, simbolic, o coroană de flori pe frunte.

Iubirea poate continua.

Povara nu trebuie să continue.

CUM POȚI RECUNOAȘTE UN TIPAR FAMILIAL

Uneori apare o teamă foarte puternică pentru care nu găsești o explicație suficientă în propria viață.

Alteori repeți în relații exact ceea ce ai văzut acasă, deși ți-ai promis că vei face diferit.

Poate ajungi la o anumită vârstă și simți că ceva se blochează.

Poate succesul aduce vinovăție.

Poate îți este greu să ai mai mult decât părinții tăi.

Poate îți este greu să fii mai fericită decât mama.

Poate simți că trebuie să salvezi pe toată lumea.

Poate există în tine propoziții precum:

„Trebuie să duc totul singură.”

„Nu am voie să fiu fericită.”

„Dacă mă aleg pe mine, îi rănesc pe ceilalți.”

„Nu merit mai mult.”

„Trebuie să rămân.”

Nu luăm aceste lucruri ca dovezi că există automat o cauză transgenerațională.

Le privim ca pe niște fire.

Și vedem, cu blândețe, unde duc.

UN EXERCIȚIU SIMPLU

Ia o foaie și scrie, fără să cauți răspunsul „corect”:

Care este situația care se repetă cel mai mult în viața mea?

Ce mă tem că s-ar întâmpla dacă aș alege diferit?

Cine din familia mea a trăit ceva asemănător?

Ce femeie sau ce bărbat din neamul meu îmi vine în minte când mă gândesc la această poveste?

Și apoi întreabă-te:

„Dacă nu ar trebui să mai repet durerea lor pentru a le demonstra că îi iubesc, cum ar arăta viața mea?”

Observă ce se întâmplă în corp.

Nu forța nimic.

Uneori răspunsul vine imediat.

Alteori are nevoie de timp.

POȚI SĂ ÎI IUBEȘTI ȘI SĂ MERGI MAI DEPARTE

Poate că una dintre cele mai vindecătoare propoziții pe care le putem spune în interior este:

„Pot să vă iubesc fără să vă repet durerea.”

Și încă una:

„Vă onorez prin viața pe care o trăiesc, nu prin suferința pe care o repet.”

Pentru mine, aceasta este iubirea conștientă.

Nu ruperea de familie.

Nu respingerea trecutului.

Nu ideea că noi știm mai bine decât cei care au fost înainte.

Ci o iubire suficient de matură încât să poată spune:

„Vă aparțin.”

„Vă iubesc.”

„Vă mulțumesc pentru viață.”

„Și ceea ce este al vostru poate rămâne, cu respect, la voi.”

„Eu aleg să duc viața mai departe.”

DE LA LOIALITATE LA VIRTUTE

În Metoda Întrupării Virtuților, nu ne oprim doar la descoperirea tiparului.

Pentru mine este important să întrebăm:

„Ce nevoie profundă încearcă această loialitate să împlinească?”

Poate este apartenența.

Poate este iubirea.

Poate este siguranța.

Poate este nevoia de a rămâne aproape de mamă sau de tată.

Și apoi:

„Ce virtute îmi permite să împlinesc această nevoie fără să mai fie necesar să repet suferința?”

Poate fi iubirea.

Poate fi curajul.

Poate fi discernământul.

Poate fi smerenia.

Poate fi încrederea.

Nu alegem virtutea mecanic.

O căutăm pe cea care poate deveni resursă pentru omul din fața noastră.

Și apoi nu doar vorbim despre ea.

O întrupăm.

O simțim în corp.

O practicăm.

O ducem în viața de zi cu zi.

UN ULTIM GÂND

Poate că nu tot ceea ce porți îți aparține.

Dar viața pe care ai primit-o îți aparține.

Și ai voie să o trăiești.

Poți să îți iubești mama fără să repeți povestea ei.

Poți să îți onorezi tatăl fără să îi duci neputința.

Poți să aparții familiei tale fără să transformi suferința ei în destin.

Poți privi în urmă cu recunoștință și, în același timp, să mergi înainte.

Iubirea nu se măsoară prin câtă durere putem purta unii pentru ceilalți.

Uneori, cea mai matură formă de iubire este să spunem:

„Vă port în inimă.

Dar nu mai trebuie să vă port povara.”

Și poate că atunci iubirea nu se pierde.

Doar devine conștientă.