EU SUNT – de la Separare la Uniune

Pentru mine, REALIZAREA SINELUI începe cu întoarcerea la două cuvinte simple: EU SUNT.

Atât.

În EU SUNT nu este nevoie de nicio explicație despre cine sunt. Nu există încă funcție, statut, profesie, nume, posesie sau imagine de apărat. Există pur și simplu Ființa. Și, în felul în care trăiesc și înțeleg eu această experiență, aici începe UNIUNEA: locul interior în care mă pot recunoaște ca parte din Viață, în care Îl pot vedea pe Dumnezeu în tot ceea ce este, în toate ființele și îmi pot da voie să Îl recunosc și în mine.

Apoi, aproape fără să ne dăm seama, după EU SUNT începem să adăugăm ceva: eu sunt Genica; eu sunt femeie; eu sunt româncă; eu sunt director; eu sunt profesor; eu sunt facilitator; eu sunt ceea ce am realizat; aceasta este familia mea, casa mea, munca mea, credința mea, părerea mea, povestea mea.

Și astfel, din simplitatea lui EU SUNT, ajungem foarte ușor la „eu sunt… ceva”.

Nu este nimic greșit în aceste roluri. Ele fac parte din experiența noastră umană. Avem un nume, o familie, o profesie, o naționalitate, responsabilități, relații, lucruri pe care le construim și lucruri care ne sunt încredințate. SEPARAREA nu începe atunci când avem roluri; începe atunci când uităm că avem roluri și ajungem să credem că suntem rolurile noastre.

În momentul în care mă confund cu ceea ce fac, cu ceea ce am, cu ceea ce știu sau cu imaginea pe care am construit-o despre mine, apare inevitabil și celălalt: eu și tu; al meu și al tău; noi și ei; mai sus și mai jos; mai bun și mai puțin bun; cel care știe și cel care nu știe; cel care are dreptate și cel care greșește.

Aici începe, pentru mine, SEPARAREA.

Și tot aici am început să înțeleg mult mai profund MÂNDRIA.

Dacă eu cred că sunt imaginea mea, trebuie să îmi apăr imaginea. Dacă eu cred că sunt statutul meu, trebuie să îmi apăr statutul. Dacă eu cred că sunt ceea ce știu, îmi va fi greu să spun „nu știu”. Dacă eu cred că sunt ceea ce am realizat, eșecul nu mai este doar o experiență, ci devine o amenințare la adresa identității mele. Dacă eu cred că valoarea mea vine din a fi deasupra, atunci am nevoie, fără să îmi dau seama, ca undeva să existe și cineva dedesubt.

Și câtă energie consumăm pentru a apăra toate aceste identități… pentru a demonstra cine suntem, pentru a avea dreptate, pentru a păstra o imagine, pentru a nu pierde ceea ce credem că ne definește.

Aici MÂNDRIA, pe care atât de mult timp am privit-o doar ca pe ceva ce trebuia eliminat, începe să îmi arate încă o dată ce a încercat să protejeze: identitatea pe care am construit-o atunci când încă nu ne aminteam suficient de profund cine SUNTEM.

Iar SMERENIA începe să ne întoarcă în sens opus.

Nu îmi cere să renunț la numele meu, la profesia mea, la realizările mele, la ceea ce iubesc sau la locul pe care îl ocup în lume. Nu îmi cere să mă fac mică. Nu îmi cere să îmi neg valoarea.

Îmi amintește doar că toate acestea sunt expresii ale mele, nu întreaga mea Ființă.

Eu am un nume, dar nu sunt doar numele meu. Am o profesie, dar nu sunt profesia mea. Am o poveste, dar nu sunt doar povestea mea. Am lucruri care îmi aparțin, dar ceea ce posed nu îmi definește Ființa. Pot fi femeie, româncă, profesor, director, facilitator, mamă, prietenă și pot trăi toate aceste roluri cu responsabilitate, bucurie și iubire, fără să uit ceea ce există înaintea tuturor acestor definiții:

EU SUNT.

Pentru mine, aici SMERENIA se întâlnește profund cu REALIZAREA SINELUI.

Când știu cine sunt, nu mai trebuie să mă fac mare. Dar nici să mă fac mică. Nu mai trebuie să mă așez deasupra ta pentru a-mi simți valoarea și nici dedesubtul tău pentru a ți-o recunoaște pe a ta.

Pot pur și simplu să FIU.

Și din acest loc începe pentru mine UNIUNEA.

Pentru că atunci când nu mai sunt prinsă în apărarea identității mele, pot începe să îl văd și pe celălalt dincolo de identitatea lui. Dincolo de funcția lui, de statut, de avere, de educație, de naționalitate, de reușite, de greșeli și chiar dincolo de strategiile lui de supraviețuire.

Nu îl mai întâlnesc doar din rolul meu către rolul lui.

Îl pot întâlni de la SINE la SINE.

Și atunci ceva din SEPARARE începe să se dizolve.

Nu pentru că individualitatea noastră dispare. Nu pentru că devenim identici și nici pentru că renunțăm la viața omenească. Dimpotrivă, putem trăi toate aceste roluri, ne putem bucura de ele și ne putem asuma responsabilitatea pentru ele, dar fără să mai uităm cine le trăiește.

Pentru mine, aceasta este UNIUNEA: nu dispariția individualității, ci încetarea confuziei dintre ceea ce trăiesc și ceea ce SUNT.

Din acest loc îl pot vedea pe Dumnezeu în Viață, în ceea ce este, în oamenii pe care îi iubesc, dar și în cei în fața cărora încă am ceva de învățat. Îl pot vedea în toate ființele și îmi pot da voie să Îl recunosc și în mine.

Nu din MÂNDRIA care spune: „Eu sunt mai mult decât tine”, ci din SMERENIA care nu mai are nevoie să măsoare cine este mai mult și cine este mai puțin.

Și aici înțeleg altfel REALIZAREA SINELUI. Nu ca pe o construcție a unei versiuni mai bune, mai spirituale sau mai perfecte a noastră, ci ca pe o întoarcere. O dezidentificare, puțin câte puțin, de tot ceea ce am confundat cu ceea ce suntem și o reamintire a ceea ce există înaintea tuturor rolurilor.

SEPARAREA spune: „Eu sunt aceasta, iar tu ești acela.”

UNIUNEA își amintește: „EU SUNT. Și te întâlnesc de la SINE la SINE.”

Atunci pot să fiu Genica fără să cred că Sinele meu este numele Genica. Pot să îmi trăiesc profesia fără să cred că sunt profesia mea. Pot să iubesc ceea ce este „al meu” fără să îmi construiesc identitatea din ceea ce posed. Pot să am convingeri fără să uit să văd omul din fața mea. Pot să îmi ocup locul fără să fie nevoie să îl iau pe al tău.

Pot să trăiesc în lume fără să mă pierd în toate definițiile pe care lumea și eu însămi le-am așezat după cuvintele EU SUNT.

Și poate aici MÂNDRIA își poate lăsa, în sfârșit, armura jos.

Pentru că nu mai are nimic de demonstrat.

SMERENIA nu mă face mai mică; mă eliberează de nevoia de a fi mai mare. UNIUNEA nu îmi ia individualitatea; mă ajută să îl recunosc pe celălalt dincolo de separare. Iar REALIZAREA SINELUI nu îmi cere să devin altcineva; mă întoarce către ceea ce a fost acolo înaintea tuturor numelor, rolurilor, identităților și poveștilor mele.

De la MÂNDRIE la SMERENIE. De la SEPARARE la UNIUNE. De la rolul pe care trebuie să îl apăr la SINELE pe care nu trebuie să îl demonstrez. De la „eu sunt ceva” la simplul și profundul:

EU SUNT. ❤️🙏

Despre Metoda din spatele acestor cuvinte

Aceste distincții — separare, uniune, mândrie, smerenie — sunt inima Metodei Întrupării Virtuților.