Dragă Mândrie, acum înțeleg de ce ai venit

Dragă Mândrie, acum înțeleg de ce ai venit

„Ești prea mândră.”

Mi-a spus-o de mai multe ori duhovnicul meu. Iar eu ripostam aproape de fiecare dată, dacă nu cu voce tare, cu siguranță în interiorul meu. „Iar religia. Iar păcatul. Iar cineva care îmi spune ce este greșit în mine. De ce trebuie să mă simt mică, vinovată și păcătoasă pentru a mă apropia de Dumnezeu?”

Nu puteam primi cuvântul MÂNDRIE. Îl simțeam ca pe o acuzație, ca pe o etichetă pusă peste mine, nu ca pe o invitație de a mă cunoaște mai profund. Și totuși, ceva din mine nu s-a mulțumit nici să îl respingă. Am început să caut. Am analizat, am citit, am observat și, mai ales, am început să întreb oamenii. Am făcut întâlniri, adevărate șezători cu zeci de oameni, în care puneam o întrebare simplă: „Ce este pentru tine Mândria?”

Răspunsurile erau diferite, dar aproape peste tot întâlneam aceeași greutate. MÂNDRIA era percepută ca un păcat greu de dus, ceva rău, ceva de care trebuie să scapi, ceva pentru care ar trebui să te rușinezi. Și eu continuam să simt că trebuie să fie mai mult de atât.

Anii de lucru cu oamenii și practica în constelații au început, încet, să îmi răspundă. Nu prin definiții, ci prin oameni și prin poveștile lor. Am întâlnit MÂNDRIA în atât de multe forme, încât am început să o recunosc dincolo de imaginea simplă a omului arogant sau superior. Am întâlnit-o în omul care nu putea cere ajutor; în femeia care spunea „mă descurc singură”, deși în interior era epuizată; în omul care nu putea spune „am greșit”, pentru că greșeala îi amenința întreaga senzație de valoare; în cel care trebuia să controleze; în cel care trebuia să aibă dreptate; în omul care nu putea primi; în cel care nu își permitea să fie mic, vulnerabil sau neputincios, pentru că undeva în povestea lui învățase că acela este un loc periculos.

Și atunci am început să pun o altă întrebare. Nu „Cum scăpăm de Mândrie?”, ci: „Mândrie, de ce ești aici? Ce faci tu pentru mine? Ce crezi că s-ar întâmpla cu mine dacă tu nu ai mai fi aici? Ce durere sau vulnerabilitate protejezi? Ce nevoie profundă încerci să împlinești?”

Iar ceea ce am întâlnit în spatele MÂNDRIEI a început să schimbe pentru mine sensul acestui cuvânt. Am întâlnit rușine, umilință, neputință, frica de a fi exclus, frica de a fi mic, frica de trădare; am întâlnit nevoia de respect, de valoare, de demnitate, de siguranță. Și am înțeles că, uneori, Mândria nu apăruse pentru că omul se iubea prea mult, ci tocmai acolo unde, într-un anumit moment al poveștii sale, nu se simțise suficient de sigur pentru a rămâne vulnerabil.

Constelațiile m-au dus apoi și mai departe. Am întâlnit povești în care ceea ce vedeam astăzi într-un om părea să poarte ecoul unor generații întregi: oameni umiliți, oameni alungați, femei care au trebuit să fie puternice, bărbați pentru care vulnerabilitatea putea însemna pierderea statutului, a respectului sau a siguranței; oameni care au trebuit să își țină capul sus atunci când viața încerca să îi pună în genunchi.

Și am început să privesc MÂNDRIA cu mai multă iubire. Nu pentru a o justifica și nici pentru a-i nega consecințele, ci pentru a-i înțelege povestea. Am observat că, în anumite vremuri, în anumite familii și în anumite experiențe de viață, acolo unde omul era încă departe de REALIZAREA SINELUI, Mândria putea deveni o strategie de supraviețuire: „Nu mă voi mai lăsa umilit”; „Nu voi mai depinde de nimeni”; „Nu voi mai arăta că mă doare”; „Voi fi puternic”; „Voi demonstra cine sunt”; „Nu mă voi mai lăsa făcut mic.”

Și uneori a funcționat. Uneori chiar ne-a ținut în picioare.

Numai că ceea ce ne-a protejat cândva ne poate ține captivi astăzi. Omul care nu mai vrea să fie umilit poate ajunge să nu mai poată fi vulnerabil; cel care a învățat să nu depindă de nimeni poate ajunge să nu mai poată primi; cel care a trebuit să demonstreze că are valoare poate petrece o viață întreagă demonstrând; cel care trebuie să aibă întotdeauna dreptate poate pierde relația; iar cel care nu poate coborî niciodată armura poate pierde întâlnirea adevărată cu celălalt.

Și câtă energie consumăm pentru toate acestea… pentru a controla, pentru a demonstra, pentru a avea dreptate, pentru a păstra imaginea, pentru a nu fi văzuți vulnerabili, pentru a ne apăra valoarea. La un moment dat, protectorul care ne-a ținut în picioare începe să ne țină departe de Viață.

Astăzi înțeleg altfel chiar și cuvintele duhovnicului meu. Când aud în memoria mea „Ești prea mândră”, nu mai aud doar acuzația împotriva căreia mă apăram. Aud și o întrebare pe care atunci nu eram pregătită să mi-o pun: „Ce din tine încă nu își permite să lase armura jos?”

Dar revelația cea mai puternică a venit în practica mea atunci când, lucrând în constelații cu MÂNDRIA, am început să aduc în câmp, ca RESURSĂ, versiunea Sinelui care a întrupat și integrat deja SMERENIA.

Nu Smerenia ca micșorare. Nu Smerenia ca umilință. Nu „eu nu valorez nimic”. Ci SMERENIA omului care nu mai are nevoie să demonstreze cine este, pentru că începe să își recunoască adevărata natură.

Și atunci am observat ceva extraordinar. Dinamica se schimba. Câmpul se transforma. MÂNDRIA nu mai trebuia atacată, alungată sau învinsă; în prezența SMERENIEI, începea să se liniștească. Acolo unde fusese încordare apărea mai multă liniște; acolo unde fusese luptă apărea blândețe; acolo unde fusese nevoia de a demonstra apărea acceptare.

Atunci am început să întreb versiunea Sinelui care întrupase deja această Virtute: „Cum ai ajuns să întrupezi Smerenia fără să-ți pierzi demnitatea și valoarea? La ce ai renunțat pentru a nu mai avea nevoie să demonstrezi cine ești? Ce ți-a fost de folos? Ce ai descoperit când ți-ai dat voie să nu mai ai întotdeauna dreptate?”

Și aici SMERENIA a căpătat pentru mine un sens cu totul nou.

Astăzi nu mai văd SMERENIA ca pe opusul valorii mele. Din contră. Când știu cine sunt, nu mai trebuie să mă fac mare, dar nici să mă fac mică. Nu mai trebuie să demonstrez, să mă compar sau să îmi apăr permanent locul.

EU SUNT.

Și din acest EU SUNT începe, pentru mine, o altă întâlnire cu Viața. Pentru că atunci când nu mai sunt atât de prinsă în apărarea identității mele, mă pot conecta cu ceea ce este de la SINE la SINE. Îl pot privi pe celălalt dincolo de rolurile lui, dincolo de strategiile lui de supraviețuire, dincolo de Mândria, Mânia, frica sau durerea lui și pot încerca să recunosc în el aceeași esență pe care învăț să o recunosc în mine.

Pentru mine, aici SMERENIA se întâlnește profund cu REALIZAREA SINELUI. Nu mă face mai puțin; mă eliberează de nevoia de a fi mai mult. Nu îmi cere să îmi neg valoarea; mă eliberează de nevoia de a o demonstra.

Pot să spun „am greșit” fără ca valoarea mea să se prăbușească. Pot să spun „nu știu”. Pot să cer. Pot să primesc. Pot să fiu vulnerabilă și pot să fiu puternică. Pot să mă plec în fața Vieții fără să mă abandonez pe mine.

Și, din acest loc, separarea începe să se dizolve. Îl pot vedea pe Dumnezeu în Viață, în ceea ce este, în oamenii pe care îi iubesc, dar și în cei în fața cărora încă am ceva de învățat. Îl pot vedea în toate ființele și, poate cel mai greu dintre toate, îmi pot da voie să Îl recunosc și în mine.

Nu din MÂNDRIA care spune „eu sunt mai mult”, ci din SMERENIA care știe că nu este nevoie să fiu nici deasupra, nici dedesubtul nimănui pentru a exista. Îl pot întâlni pe celălalt de la SINE la SINE.

Și poate aici înțeleg, în sfârșit, ce încercam să găsesc în toți acești ani de căutare. Nu o cale prin care să devin mai bună, mai spirituală, mai curată sau mai vrednică, ci o cale de întoarcere către ceea ce sunt deja.

Aceasta este pentru mine REALIZAREA SINELUI.

Nu construirea unei alte identități, ci recunoașterea a ceea ce rămâne atunci când, una câte una, strategiile prin care am încercat să supraviețuim nu mai trebuie să ne conducă viața.

Și atunci mă pot întoarce către tine altfel.

Dragă MÂNDRIE, astăzi nu mai vreau să te alung.

Vreau să te văd. Să înțeleg când ai venit, pe cine ai protejat, ce durere ai acoperit și ce demnitate ai încercat să păstrezi. Vreau să îți mulțumesc pentru vremurile în care m-ai ținut dreaptă, pentru momentele în care ai apărat ceea ce eu încă nu știam să apăr și să îi onorez și pe cei dinaintea mea pentru toate modurile în care au supraviețuit atunci când nu au cunoscut o altă cale.

Dar astăzi pot să aleg diferit.

Nu mai am nevoie să demonstrez că sunt.

EU SUNT.

Iar când încep să îmi amintesc cine sunt, MÂNDRIA își poate lăsa, încet, armura jos. Nu pentru că am învins-o și nu pentru că era ceva greșit în ea, ci pentru că nu mai are nevoie să lupte pentru existența mea.

Și în locul luptei nu rămâne gol. Rămâne SMERENIA; rămâne demnitatea fără demonstrație, puterea fără superioritate, vulnerabilitatea fără rușine, iubirea fără separare și liniștea omului care nu mai trebuie să devină cineva pentru a avea voie să fie.

Pentru mine, acesta este drumul Întrupării Virtuților și al REALIZĂRII SINELUI: să privesc cu iubire ceea ce am fost nevoită să devin pentru a supraviețui, să îi înțeleg rostul, să îi mulțumesc și, atunci când nu mai am nevoie de vechea armură, să mă întorc către ceea ce am fost dintotdeauna.

De la SINE la SINE.

De la „trebuie să demonstrez cine sunt” la simplul adevăr:

EU SUNT. ❤️🙏

Parte din seria Păcatele capitale

Această reflecție face parte din seria Păcatele capitale – de la strategii de supraviețuire la Întruparea Virtuților.

Metoda Intruparii Virtutilorpacatele capitalesmerenievulnerabilitaterealizarea sinelui
Dragă Mândrie, acum înțeleg de ce ai venit | Călătorie către Sine